7 Lacăte (capitolul 1)

⚜️ TUNETUL MINȚII ⚜️

Zăcând pe marginea patului, era pierdută în lumea ei. Privea pe geam, însă gândurile ei zburdau neîncetat până la cer și dincolo de el. 

De o vedea cineva din depărtare, ar fi părut cea mai calmă femeie de pe fața pământului. Însă, dacă cineva ar fi voit să se afunde în mintea ei, ar fi dat peste dezlănțuirea nemiloasă a unei tornade. 

Odată cu apusul soarelui, după ore nesfârșite de privit la un du-te-vino continuu al norilor, și privirea ei se ascunse după linia orizontului. Ochii ei căzură pe podea, exact la timp ca inima să-i înlemnească! Tot ceea ce se petrecuse în mintea ei până atunci luă o turnură diferită, însă cu un grad de intensitate de nedescris. Trupul îi încremeni! Nu-i venea a-și crede ochilor! Cum se putea întâmpla așa ceva tocmai în casa ei curată ca lacrima?! Era absolut inacceptabil! 

Mânia îi fu curând înlocuită de acel dezgust amestecat cu teamă și nu putea decide care dintre simțăminte era mai puternic. Preț de câteva momente, îi fu imposibil să miște un deget, însă îi urmărea mișcările cu privirea, în timp ce el se apropia cu nerușinare de piciorul ei. Ea se îmbărbăta continuu să facă o mișcare, însă înainte ca ea să clipească măcar el spuse:

– Te uiți la mine de parcă aș fi cel mai mare inamic al tău. Însă trebuie să știi că eu sunt cel mai inofensiv gând al tau, ce l-ai avut de curând. 

Dezgustul și sperietura se preschimbară în curiozitate, deși se credea nebună de legat. Așa că abia rosti:

– De unde știi tu așa ceva? 

Însă imediat își spune sieși:

– Doamne, mă tem că îmi pierd mințile. Aud voci și vorbesc cu un… Păianjen! Vai! 

Însă micul târâtor vorbi din nou:

– Oi fi eu negru și deloc plăcut privirii tale, însă crede-mă că sunt cel mai inofensiv gând al tău. Ar trebui, mai degrabă, să te temi de monștrii aceia înalți de 1500 metri pe care-i găzduiești în mintea ta. Eu am reușit să scap de acolo și am luat această formă hâdă că să înțelegi ce pericol se ascunde înăuntrul tău. Însă armata de monștri care încă locuiește acel teritoriu este cu mult mai înspăimântătoare decât înfățișarea mea sau decât ce aș fi eu vreodată în stare să îți fac. Dacă ei ar scăpa de acolo și ar ajunge în această lume, te-ai încuia singură într-o temniță, ca să te asiguri că ești în siguranță. Poarta temniței ar fi ferecată cu șapte lacăte și șapte zăvoare, iar geamurile ar fi ascunse de draperii negre. Ai prefera să fii înconjurată de ciment rece și fără de speranță. 

– Îmi dai fiori, micuțule! spuse ea. 

Și apoi adăugă: 

– De ce ai face asta? Să scapi de acolo și să vii la mine cu așa cuvinte? 

– Pentru că trebuie neapărat să găsești o cale să distrugi acea armată. Altfel ești pierdută pe vecie. Îți vei petrece restul vieții uitându-te pe fereastră, însă îți vei pierde și toate șansele de a-ți împlini visele. 

– Ascultă… păianjenule! Ceea ce îmi spui tu nu face altceva decât să îmi confirme că îmi pierd mințile! răspunse ea. 

– Fie! Nu mă asculta! spuse păianjenul, dându-și ochii peste cap. Du-te la vânătoare de monștri și anunță-mă când te întorci! Spre nemulțumirea ta, voi fi aici și mâine dimineață. Și poimâine. Și în fiecare zi, până când vei găsi o cale să ieși din propria-ți minte sau să faci curățenie pe acolo. Dar ar fi bine să știi că pe măsură ce întârzii monștrii se vor înmulți. Și pe măsură ce îți pierzi credința, ei devin mai puternici. Așa că poate ar fi bine să te grăbești. 

– Bine. Presupunând că nu imi vorbești în fabule, ai vreun sfat să-mi dai? spuse femeia neîncrezătoare și cu o atitudine sfidătoare. 

– Dacă îți dau eu sfaturi, treaba ta unde începe? Eu sunt aici ca să îți atrag atenția, nu ca să te ajut, spuse păianjenul îndepărtându-se. 

Femeia era intrigată. Bineînțeles că știa ce se petrecea în mintea ei. Dar cine era păianjenul ăla, până la urmă? Și de de a trebuit să ia forma aia? 

Dacă era un lucru ce-i lipsea ei, acela era ajutorul. Și păianjenul a refuzat să i-l ofere? Ce fel de creatură era aia?

Tonul ei sfidător și lipsit de încredere erau numai de suprafață. Ea credea fiecare cuvânt din povestea creaturii târâtoare, mai ales pentru că nimic nu era fals. Ceea ce spusese păianjenul înfățișa tot ceea ce încercase ea să evite. Interiorul ei era sfâșiat și avea nevoie de tot ajutorul existent. Însă cum? Și când? Și…. De unde să primească acest ajutor? 

Toate aceste întrebări prinseseră viață în mintea ei, de ceva vreme. De ar fi fost posibil să o salveze cineva! Nu se putea descurca singură! 

Însă mai era ceva. Ea își construise în timp acel scut din jurul ei. Oamenii nu ascultau, iar asta o făcuse să își piardă credința în umanitate. Prin urmare, ea se transformase în victima propriei ei minți; devenise o persoană care nu mai simțea râvna de a se ridica din pat și nu mai simțea nevoia de a căuta bucuria vieții. Se simțea blestemată să fie victima deznădejdii, pentru totdeauna. 

Însă numai dacă nu făcea vreo schimbare… 

Of, dar toată treaba asta cu oamenii oare chiar era de neevitat? 

Femeia începu un dialog cu ea însăși:

– De ce trebuie să interacționăm noi oamenii? De ce oare nu putem să rezolvam noi singuri totul? De ce Dumnezeu avem noi nevoie de ajutorul altora? 

Apoi, lăsându-și din nou capul în pământ, ea se pierdu în procesul de introspecție, pentru prima dată după mult timp. Creatura aia chiar o făcuse să gândească:

– Of, de-a-și putea să înfrâng toți acei monștri pe cont propriu! Cât mi-aș dori să fiu cea mai puternică femeie din lume! Mă întreb dacă am vreo șansă să îmi conduc singură viața și mintea… Atât m-am săturat de părerile oamenilor! Cum rămâne cu ceea ce cred eu? Oare eu contez? Oare merită să mă agit? 

Cu un oftat sonor, se prăbuși din nou pe pernă, în timp ce ochii ei se ridicară din nou spre cer și rămaseră pierduți în peisaj. Deși mintea ei alerga de colo până colo și era ocupată cu tot felul de gânduri, la un moment dat somnul puse stăpânire pe trupul ei, preț de mai multe ore. Un somn benefic, în urma celor întâmplate. Numai frica de acel păianjen îi scăzuse nivelul energiei la 50%.

În timpul petrecut cu ochii închiși, avu un vis cât se poate de real. 

*

Se făcea că mergea încrezătoare pe un strat de gheață gata să se surpe. Dintr-odată, de nicăieri, se ivi o sumedenie de dragoni de culori, forme și mărimi diferite. Ea se găsi într-o așa stare că nu putea decide ce ar fi fost mai rău: să fie devorată de acei dragoni sau să se piardă în adâncul stratului de gheață ce se putea crăpa oricând sub picioarele ei. 

Însă ceva era și mai ciudat în visul ei – totul se întâmpla sub soarele arzător al verii. Oare cum rezista gheața aia? 

Cu toate acestea, regele cald al cerului nu o putea scăpa. Trupul îi îngheță de frică și ea căzu în genunchi. Voia să țipe, însă corzile ei vocale erau moarte. Tremurul inimii sale putea stârni un adevărat cutremur, însă, în acel moment, ea lăsă capul în pământ, își împreună mâinile și trase adânc aer în piept. 

Acceptarea părea să-i fie scăpare… 

In acel stadiu al vieții sale, ea nu-și pierduse doar speranța că omenia încă exista, ci și credința în puterea supremă ce guverna lumea. Însă, odată ce își împreună mâinile, un gând răsună ca un tunet în mintea ei:

– Doamne… Tu Univers… Sau orișice forță ai fi tu acolo…. Am nevoie de îndrumare. Serios! Știu că nu ți-am dat atenție în trecut… sau, probabil niciodată în viața asta, însă am nevoie de putere. Îmi doresc să devin acest altcineva. Dă-mi o mână de ajutor! Nu mă poți lăsa să pier! 

Și închise ochii. 

Acceptarea era, într-adevăr o opțiune, așa că o îmbrățișă. Însă era prea tânără pentru tot acest scenariu. Avea toată viața înainte și își dădu seama că trebuia să schimbe ceva. Însă era sleită de puteri.

Într-un final, se prăbuși pe stratul subțire al gheții oricând gata să se crape. Se afundă în lumea inconștienței și nici măcar speranța într-un ajutor supranatural nu mai reuși să îi fie sprijin în simțiri. 

Pentru moment, trupul său predă victoria. 

*

În urma acestui episod din visul său, toate credințele-i conștiente să zguduiră din temelii. Se trezi speriată, la ceas de noapte târzie, înconjurată de întuneric. Draperiile camerei sale fuseseră create în așa fel încât să țină departe orice strop de lumină. Nu era ea, oare, norocoasă că uitase să le tragă în totalitate peste ferestre? 

Când își dădu seama de acest gând, fu în stare să zărească o rază de lumină, trimisă de lună, care se furișase prin spațiul descoperit al geamului. 

– Ah, da! Asta este! spuse în șoaptă, de parcă cineva dormea lângă ea. Lumina lunii este schimbarea mea. Aceea este raza mea de speranță și salvarea mea! Oh, atotputernicule, acum știu sigur că ești undeva acolo. Mulțumesc pentru acest vis înfricoșător. Se pare că aveam nevoie de așa ceva! 

Apoi își aminti de păianjen și de toată acea poveste teribilă despre dinozaurii din mintea ei. Și fiecare cuvințel pe care acea creatura mică și dezgustătoare i-l adresase. Doamne, avea dreptate! El n-o putea ajuta. Nimeni n-ar fi putut. Numai ea putea schimba toate astea. Exact cum raza lunii ii schimbase ei modul de gândire. Acea rază minusculă, ce probabil părea fără noimă pentru mulți, însemna totul pentru ea. 

Deși era 2 noaptea, își azvârli pătura cât colo, își puse papucii și coborî în bucătărie. Foamea îi stârnise o adevărată bătălie în stomac, fiindcă ea fusese mult prea ocupată să-și plângă de milă și uitase să mănânce. 

Acele imagini vii din visul său o urmăriră în tot timpul pregătirii gustării. În consecință, ea nu prea dădu multă atenție la ceea ce scotea din frigider sau la gestul de a mânca, în sine. Mintea ei era ca un hamster ce aleargă în continuu pe o roată vrăjită. 

Însă avea un gând ce părea să le încuie pe toate celelalte: toată viata ei fusese aidoma visului – înspăimântătoare. Fugise de responsabilitate, fugise de ea însăși și refuzase cu tot dinadinsul să ceară ajutor. Bine, oamenii tot nu se numărau printre favoriții ei, însă își dădu seama că de data asta trebuia să se numere ea printre favoriți. 

În timp ce mânca în mod automat, ceva și mai neașteptat avu loc. Pentru a doua oară în viața ei, părea că se uită la ea însăși, cumva din exterior. Văzu intensitatea luminii din ochii ei mari și verzi; își văzu părul negru și lung căzându-i pe umeri și pe spatele-I drept; își văzu mâinile, acoperite de pielea strălucitoare si creolă, ținând furculița și ducând-o cu grație la gură. Era prima dată în viața ei când se vedea exact așa cum era – o femeie frumoasă, care se inecase în oceane de tristețe pentru mult prea mult timp. 

Acea poză animată a ei însăși era, în fapt, raza schimbării. Nu raza sfioasă a lunii ce pătrunsese în camera ei și pe care ea o crezuse a fi licărirea de speranță. Era ea. Ea era ceea ce căutase pentru a putea face o schimbare; ea era acel cineva pe care trebuia să se poată baza; ea era acel aliat de încredere pe care nu fusese în stare să îl vadă până atunci. Era ea cea care avea totul la îndemână! 

În clipa în care văzu din nou totul prin ochii săi umani, se simțea de parcă s-ar fi întors din cea mai incredibilă călătorie. Gândi sieși:

– O, doamne! Ce-a fost asta? Să se întâmple din nou? Nu, nu se poate așa ceva! 

Spre surprinderea ei, odată ieșită din acea stare de transă, simți cum făptura ei este inundată de energie. Ar fi putu dansa, de nu ar fi gândit că se face de râs, la acea oră târzie. Era în stare să iasă pe străzi și să-și strige fericire lunii și stelelor. Dar, din nou, se credea sărită de pe fix. Totuși, contrar voinței sale, toate aceste simțăminte erau de o intensitate grozavă. Habar n-avea de unde veniseră, însă era hotărâtă să nu le lase să-i scape. Toate astea îi dădeau o stare de bine mult prea frumoasă pentru a le pierde. 

Pentru prima dată după mult timp (de fapt, întâia oară în viața ei) se simțea de neînvins. Se simțea demnă de propriul ei respect! Simțea că ar fi putut escalada cel mai înalt munte; ba mai mult, că ar fi putut ajunge chiar până în vârf, privind apoi lumea de acolo, de după linia orizontului. 

La un moment dat, de parcă ar fi vorbit cu altcineva, își spuse:

– Mai fată, ce-i cu tine? Cum de n-ai văzut toate astea până acum? Și de ce acum? Ce nebunie! Oare îți pierzi mințile? Oare ce o fi cu toată energia asta ce-ți curge prin vene? Și… și ai de gând să faci ceva în privința asta? 

La fel cum făcuse până atunci, tendința ei fu să se prăbușească înapoi pe scaun. Însă pur și simplu n-a putut. Zici că era cuprinsă de magie. 

Își spuse cu tărie:

– Da, asta trebuie să fie! Îmi pompează magie în suflet. Și magia asta o să mă scoată din toate astea. Magia asta mă va ajuta să înving acei dinozauri de 1500 de metri din mintea mea. O, Doamne, păianjenul avea dreptate! Pur și simplu el a trebuit să apară ca să am visul ăla. Și visul ăla trebuia să se întâmple ca să mă pot vedea din exterior. Și, văzându-mă din exterior, am reușit să îmi dau seama de ceea ce sunt. O, Doamne, nu-mi vine să cred! N-aș fi zis vreodată că o întâmplare atât de înfricoșătoare îmi va putea schimba modul de gândire în așa manieră! 

În ciuda tuturor acestor gânduri pozitive, mai era unul, care nu-i dădea pace. Parcă voia să-i întunece mințile:

– Dar de ce acum? De ce nu mai înainte? 

Odată cu înfiriparea ultimului gând, femeia tresări cât colo. Auzi ecoul unei voci venind dinspre hol:

– Draga mea, unele lucruri ar fi bine să rămână fără răspuns. Ține sentimentul acela în strânsoarea inimii tale. Dă-i voie să îți ghideze pașii mai departe. Nu mai întreba “de ce”! Ieși din mintea ta și trăiește! Ia-o de la început și încrede-te în necunoscut. 

Și vocea se stinse, odată ce femeia fugi către hol. 

Eroina noastră tremura de frică, din nou. Nu știa ce să creadă. Cu toate acestea, băgă la cap ceea ce auzi. Într-un fel, teama pe care o simțea acum era diferită, deși gândul că își pierde mințile, cu adevărat, iar se ivi. 

Însă de data asta se decise să acționeze astfel. Se hotărî să-și adune toate puterile, în ciuda inimii inundate de teroare, și astfel găsi curajul să spună:

– Cine ești? Și de unde vii? De unde știi toate astea? Ești cumva tot acel păianjen? 

Își coborî privirea, în căutarea prietenului târâtor, însă nu zări nimic. Se uită pe tavan, pe pereți, în depărtare… tot nimic. Dar era convinsă că era el. Însă, unde să-l găsească? 

Cu o voce caldă, ea rosti:

– Te rog, ieși de unde ai fi! Îmi pare sincer rău pentru comportamentul meu de mai devreme. Îți promit să nu te mai iau în răspăr. Și promit să nu mă mai tem de tine. O să mă port frumos. Vreau numai să-ți mulțumesc pentru că mi te-ai arătat. 

Fiind atât de ancorată în părerea ei, nu-și dădu seama că nu era păianjenul. Îl tot striga. Dar el dispăruse deja, din momentul în care ea se trezise din vis. Scopul lui se împlinise deja, așa că renunță la forma fizică și se întoarse în mintea ei, sub forma celui mai inofensiv gând. 

De data aceasta, era altcineva…

***

‼️Vă rog evitați plagiatul! Textul îmi aparține în totalitate și face parte din cartea menționată în primul rând al titlului‼️

🖋️ 💙

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.